De unde vine această expresie? Atunci când îngerul a mers la Maria ca să o anunțe că urma să devină însărcinată, el i-a spus: “Plecăciune, ție căreia ți s-a arătat bunăvoință!” (unele traduceri spun “bucură-te”). Această formă de salut a fost tradusă drept “Ave, Maria” în latină, de unde și numele rugăciunii și a cântecului care au ajuns arhicunoscute.
În ciuda aparenței, salutul îngerului nu indică închinarea acestuia către Maria. Expresia din original, χαῖρε, este o formulă de salut uzuală care indică bucuria de a vedea pe cineva și derivă dintr-un verb care înseamnă “a se bucura”. De exemplu, atunci când magii s-au bucurat văzând steaua, sau când Isus le-a spus ucenicilor să se bucure când vor fi persecutați, se folosește același verb.
Prin urmare, este clar că un salut nu arată că îngerii (sau oamenii) ar trebui să se închine Mariei. Aprecierea arătată ei a fost denaturată de-a lungul timpului până a ajuns să fie o închinare adevărată (completă, cu rugăciuni adresate ei prin care se cere ajutorul). Însă, e cazul să știm că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos și nu suportă ca închinarea datorată Lui să fie oferită altcuiva. Este greșit – și o ofensă adusă lui Dumnezeu – ca oamenii să aducă rugăciuni altor oameni sau îngerilor, pentru că doar Dumnezeu este omniprezent și atotputernic, vrednic de închinare și capabil să ne răspundă rugăciunilor.
Cucerirea Ierusalimului de către babilonienii (caldeenii) conduși de Nebucadnețar este un eveniment important descris pe larg în Biblie și precedat de numeroase avertismente.
De curând, o echipă de arheologi de la University of North Carolina, Charlotte a descoperit dovezi care confirmă relatarea biblică a cuceririi babiloniene din anul 587/586 BC. Vârfurile de săgeți, fragmentele de ceramică și o bijuterie evidențiază un eveniment distructiv petrecut în secolul VI BC care nu poate fi decât cucerirea Ierusalimului.
În al nouălea an al domniei lui Zedechia, în a zecea zi a lunii a zecea, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului cu toată armata sa. Ei şi-au aşezat tabăra înaintea cetăţii şi au zidit întărituri de jur împrejurul ei. Cetatea a fost în stare de asediu până în cel de-al unsprezecelea an al regelui Zedechia. În ziua a noua a lunii a patra, foametea din cetate a devenit atât de mare, încât poporul ţării nu mai avea nimic de mâncare. Atunci s-a pătruns în cetate, astfel că toţi războinicii au fugit noaptea pe poarta dintre cele două ziduri, de lângă grădina regelui, în timp ce caldeenii înconjurau cetatea. Ei au luat-o pe drumul spre Araba, însă armata caldeenilor l-a urmărit pe rege şi l-a ajuns în câmpiile Ierihonului. Toată armata lui se împrăştiase de lângă el. Ei l-au capturat pe rege şi l-au dus la împăratul Babilonului, la Ribla, unde a fost rostită o sentinţă împotriva lui. Ei i-au înjunghiat pe fiii lui Zedechia înaintea ochilor lui. Apoi lui Zedechia i-au scos ochii, l-au legat cu lanţuri de bronz şi l-au dus în Babilon. În ziua a şaptea a lunii a cincea, în al nouăsprezecelea an al împăratului Nebucadneţar, împăratul Babilonului, Nebuzaradan, căpetenia gărzilor, un slujitor al împăratului Babilonului, a pătruns în Ierusalim. El a dat foc Casei Domnului, palatului regelui şi tuturor caselor din Ierusalim. El a dat foc tuturor caselor mari. (2 Regi 25:1-9)
Această descoperire este importantă pentru că ea confirmă încă o dată veridicitatea Bibliei. Informațiile prezentate în Biblie – istorice, geografice etc – sunt de încredere și au fost confirmate de multe ori de către istorici după ce sute de ani au fost puse la îndoială. Dumnezeu este de încredere și Cuvântul Său este la fel.
Context istoric: după moartea regelui Solomon, regatul Israelului a fost împărțit în două: partea de nord, numită Israel și ocazional Samaria, a fost cucerită de asirieni în anul 722 BC, iar partea de sud, numită regatul lui Iuda, cu capitala la Ierusalim, a rezistat până în anul 587/586 BC.
